Imi place sa imi organizez tripurile si sa am hardcopies cu toate detaliile, daaar, de data asta am fost atat de ocupata cu munca incat am lasat totul pe seama fetelor. Urma sa ne intalnim in New Dehli toate patru. Soramea a ajuns cu o zi inainte, deci ne astepta la hostel. Mai ramaneam trei: eu, Ioana (prietena mea care zbura din Kolkata, India) si, prietena ei din Rusia, Valeria (pe care nu o intalnisem niciodata).

Am reusit sa trec repede de vama aeroportului pentru ca am primit instructiuni precise: iesi din avion, faci dreapta, cobori scarile si mergi in fata, pana in capat de tot, abia acolo stai la coada, pentru ca alea sunt cozile pentru e-visa.

IMG_2277

Am ajuns la panoul cu celelalte sosiri si ma pun sa caut zborurile fetelor. Pe al Valeriei il gasesc, dar pe al Ioanei nu. Si ma duc sa intreb de ce. Se pare ca zborile domestice aterizeaza pe alt aeroport. “Fain!” mi-am zis. Deci se pare ca va trebui sa o astept pe Valeria si sa merg cu ea spre hostel, ca singura nu e recomandat. Gabi a avut noroc de a cunoscut o tipa in aeroport si au impartit taxiul, ca mergeau in aceiasi directie.

Dar macar de as sti cum arata Valeria. Nu-i nimic, pentru ca stiu cum arata ghiozdanul ei! Ne-a trimis poza sa ne intrebe daca e suficient de mare. Ma pun totusi sa deschid messengerul, sa intru pe profilul ei, sa vad macar cum arata. Ati ghicit, nu am net si nici gratis nu e daca nu ai numar de India sa te loghezi la hotspot.

Primul sfat pe care l-am primit cand am spus colegilor de la munca ca plec in India a fost: bea apa imbuteliata. Zis si….a uite o tasnitoare! Dupa ce am baut, ca muream de sete dupa atata asteptat, mi-am dat seama ca sunt in India. M-am simtit cu musca pe caciula si m-am dus sa imi cumpar o sticla de apa totusi, sa o diluez pe aia bauta inainte.

Am supravietuit, si apei si celor cinci ore de asteptat. Vreo trei ore sa ajunga avionul si apoi inca vreo doua ore cat m-am plimbat pe la toate benzile de bagaje, uitandu-ma dupa un ghiozdan cu un logo mare pe el, “VISA”. Bineinteles ca era o incurcatura mare, carau bagaje de pe o banda pe alta. In mai putin de jumatate de ora am vazut cel putin 10 persoane care isi pierdusera bagajele si munti de bagaje nerevendicate puse intr-un colt.

Nu era nici urma de Valeria si ghiozdanul ei Visa. Ulterior am aflat ca ea, ca o floricica, s-a imprietenit cu niste oameni in avion si au mers impreuna sa stea la aceiasi coada la vama. Cand a ajuns in fata, i-au spus ca a stat la coada gresita; pentru e-visa trebuia sa mearga pana in capat de tot. Erau semne peste tot, dar ea nu a vazut niciunul.

Dupa 5 ore de asteptat mi-am zis ca sigur am ratat-o. Toti oamenii din avionul ei au iesit si au plecat de mult. Asa ca m-am dus sa iau un taxi. Cat de greu poate sa fie? Mi-a zis soramea ce trebuie sa fac. Merg la un ghiseu de taxi si iau un “taxi preplatit”. Apoi sa ies afara cu chitanta si sa iau un taxi negru cu galben. Easy peasy!

Cum ies afara, vine un tip la mine si imi ia chitanta din mana si imi spune sa merg dupa el. Erau multe taxiuri ce asteptau la coada sa ia clienti, iar tipul asta mergea spre finalul cozii. M-am gandit ca sigur saracu’ are taxiul la capat si vrea sa nu astepte atat pana ii vine randul. Mergeam deja de cateva minute si coada parea ca nu se mai termina. Asa ca ii spun ca nu mai vreau sa merg si sa aduca el taxiul la mine; de ce sa merg eu atat? Scoate telefenul si suna pe cineva. Vine intr-un final masina la noi cu tot cu sofer. Mi s-a parut un pic dubios ca duba asta era toata neagra; celelalte taxiuri aveau acoperisul galben. Si i-am zis, ca nu mai vreau sa merg cu el, ca asta nu pare a fi un taxi. Imi arata el placuta de inmatriculare ca e galbena, de parca aveam eu de unde sa stiu ca doar taxiurile au placuta galbena. Hmm…merg la un sofer de la alt taxi si il intreb daca duba asta e taxi sau nu; el ar trebui sa stie. Deja se adunasera mai multi barbati in jurul meu, cam dubiosi, care incercau sa ma convinga ca e un taxi adevarat. Soferul taxiului veritabil se uita la mine, apoi se uita la ei, apoi iar se uita la mine si imi spune “da”. Aaa…ok! mi-am zis, pare legit. Si ma urc in duba.

Ce sa vezi, ca se urca si tipul cu chitanta langa soferul din masina in care ma aflu. Hmm…”pai si tu ce cauti aici?” il intreb eu. Toate masinile au cate un sofer, eu de ce am doi? Incearca el sa ma convinga ca e fratele soferului si ca vine si el cu noi. Iar eu i-am explicat ca poate sa fie si fratele lu’ maicamea ca tot nu vine, asa ca l-am invitat sa coboare. A trebuit sa asculte.

Ok, si pornim la drum. Incepe soferul meu sa imi puna tot felul de intrebari. Ca ce fac aici, ca daca e prima data in India, ca daca sunt singura – intrebari creepy. Sunt obisnuita cu intrebarile de genul din Malaezia. Soferii de taxi de acolo nu prea stiu engleza si astea sunt singurele lucruri pe care le stiu a intreba. La inceput mi s-au parut foarte ciudati. Cineva ar trebui sa le spuna ca nu sunt intrebari de pus unei fete singure. In fine, i-am spus ca ma asteapta sora mea la hostel si ca el trebuie sa ma duca acolo, mai multe nu ii spun, asa ca sa termine cu intrebarile.

Nu mai trece mult si incepe sa caute ceva prin torpedou, in timp ce conducea. “Pai ce faci?” ii zic. Ca isi cauta bricheta. “Hai lasa bricheta si condu!” ii mai zic. Auzi la el. Pai acolo se tine bricheta?

Drumul nostru incepea sa fie din ce in ce mai intunecat, fara lumini stradale si foarte pustiu, ziceai ca iesim din oras, nu ca intram. Ma gandeam ca sprayul cu piper se afla strategic pus la fundul rucsacului, deci nicio sansa sa ajung la el in caz de ceva.

La un moment dat imi dau seama ca el conduce de ceva vreme dar nu ma intreaba unde e hostelul, asa ca il intreb daca nu are nevoie de adresa. Imi spune un “a, da” sec si ii arat adresa. Culmea este, ca nici eu nu as fi stiut nici macar numele hostelului, adresa nici atat , daca nu era de soramea. “Noroc” cu ea ca ajunsese in India cu o zi inainte si nu dadu-se niciun semn de viata cateva ore bune, asa ca ne-am panicat si am inceput sa sunam la hostel sa vedem daca a ajuns. Cu ocazia asta mi-am trecut toate detaliile in agenda.

Intr-un final parca intram in New Delhii.  Ziceai ca e un oras fantoma. Nu am vazut in viata mea atata gunoi pe strazi. Cica pe aici ar trebui sa se afle si hostelul meu, imi spune soferul. Da o tura rapida pe vreo doua strazi de nu am apuc sa vad nimic si decide ca trebuie sa mergem la un birou de informare turistica si sa intrebam acolo. “Wow! Ce servicii” imi zic! Astia lucreaza si noaptea ca sa-i serveasca gratis pe saracii turisti pierduti. Foarte frumos aicisa.

Ajungem noi, iar domnul de acolo ma invita inauntru, in biroul din capatul celalalt al sediului. Ma intreaba el detaliile hostelului si daca soramea ma asteapta acolo. II zic ca da, ea e deja acolo. Asa ca se pune el frumos sa sune la hostel, probabil sa intrebe unde se afla mai exact. Dar greseste de vreo 2 ori numarul de telefon in ciuda faptului ca il dictam si il aratam si in agenda. Se ridica de pe scaun si se duce afara sa vb cu soferul meu, care intre timp isi aprinsese si tigara. Imi spune sa raman inauntru dar il refuz si ies cu el. Vorbesc ceva intre ei si apoi ma invita sa ma urc inapoi in masina, ca acum parca ar sti unde se afla hostelul meu. Ciudat, nici nu au mai sunat sa intrebe, nici nu au cautat pe harta. Am dat vina pe faptul ca asa sunt ei, mai aeriani, mai dezorganizati.

In 5 minute ajungem iar pe strada pe care mai cautasem si prima data hostelul dar de data asta il gaseste din prima. Ma dau jos bucuroasa. Nu imi venea sa cred ca am ajuns in sfarsit. Imi spune ca daca vreau, urmatoarea zi, sa fac un tur al orasului cu el, imi va face o reducere. Ii zic “aa, sigur”, ca sa nu il refuz asa pe fata si, imi da numarul lui de telefon. De parca as vrea sa ma plimbe iar lunaticul asta. No way!

Am reusit sa ajung in camera unde dormea soramea. Am dat sa o pup ca nu imi venea sa cred ca am ajuns in siguranta si mai ales ca imi fusese dor de ea, nu o mai vazusem de cateva luni. Am trezit-o instant cand m-am aplecat spre patul ei si dslr-ul de la gat a lovit-o in cap. Saraca a crezut ca a dat cu capul de patul de deasupra ei. Am luat-o in brate si am mai pupat-o o data sa ii treaca.

A doua zi, un tip din Mexic, ce era cazat in acelasi hostel cu noi, ne povesteste ce i s-a intamplat lui, in aceiasi zi in care a ajuns si soramea. A luat un taxi din fata aeroportului si i-a dat adresa hostelului nostru. L-a dus pe niste stradute intunecate unde, la un moment dat ii opreste o masina de politie care bloca drumul. Acestia ii cer un permis de trecere, pentru a intra in oras. Deci cum? Permis sa intre in oras? Da, fara el nu poate intra. Soferul taxiului ii recomanda sa mearga la sediul turistic de unde poate sa isi rezerve un alt hotel, ca al lui se afla in oras, unde nu poate sa intre. Ajunsi la sediu, cel de acolo incearca sa ii vanda un pachet de cazare la un alt hotel, la un pret foarte mare. Deja totul parea foarte suspect. Sa nu mai pui si faptul ca tipul de acolo era incoerent in ce zicea si mai si transpira abundent. I-a spus ca nu o sa cumpere nimic de la el si a iesit din cladire. A avut noroc ca el avea totusi roaming-ul activat asa ca a putut comanda un uber.

Cand a terminat tot de povestit am inceput sa realizez in ce situatie m-am aflat cu o seara inainte. Au fost multe semnale de alarma, dar cred ca subconsient am preferat sa le ignor ca sa imi pastrez calmul.

Am dat un search pe google, sa vad daca suntem singurii carora li s-a intamplat asta. Coruptia este atat de mare in India incat si politia este implicata. Ma gandeam sa trimit cuiva numarul de telefon al asa zis-ului taximetrist, sa il denunt cumva, dar cred ca mai mult mi-as fi pierdut timpul sau poate as mai fi intrat si in belele.

Altii care sunt mai destepti, fac un research inainte sa ajunga in India si stiu de ce trebuie sa se fereasca. Eu am zis ca nu imi bat capul, doar as fi fost cu prietena mea care e deja de ceva timp acolo si stie ea ce si cum. Dar vezi, planul de acasa nu se potriveste cu cel din targ, vorba lu mama, asa ca trebuie sa fii pregatit.

In stare de soc, de ce mi se putea intampla, il intreb pe tipul din Mexic daca el nu e speriat si imi spune: “eso fue ayer” (aia a fost ieri).

Si are dreptate! Chiar nu mai puteam face nimic. Doar sa invat din asta, sa fiu recunoscatoare ca a fost doar atat si sa merg mai departe. Nu rezolv nimic daca imi mai fac griji. Poate ca aveam nevoie si de experienta asta, sa invat sa fiu mai precauta data viitoare si sa fiu mai pregatita. Din toate se invata ceva.

Oameni buni si oameni rai se afla peste tot. Nu doar aici sau doar acolo. Stiu taximetristi din Bucuresti care au cerut 50 de lei pe o cursa de 7 lei prietenilor mei straini. Din acest motiv incerc de fiecare data, cand pot, sa-i ajut pe cei care nu sunt de-a locului. Si sa sper sa o faca si altii la randul lor cand am eu nevoie. Cea ce s-a si intamplat des pana acum.

Category :

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.